Trancrierile de jazz sunt piese de muzică jazz puse în notație care anterior nu au fost notate. Aceste transcripții au atât scopuri de studiu, cât și de performanță. Uneori sunt destul de complexe, necesitând abilități excelente din partea transcritorului. Trancrierile nu trebuie să fie exacte cu ceea ce interpretul a cântat sau cântat, dar transcrierii de obicei iau în considerare spiritul și intenția originală a operei atunci când creează o transcriere.
Aceste transcripții se încadrează de obicei în două categorii principale. Prima categorie este transcrierea adevărată, prin care transcritorul notează muzica jazz pentru același instrument pe care a fost interpretată inițial. Cu acest tip de transcriere, transcrictorul rămâne fidel intenției și simțului original al lucrării, scriind tonurile și ritmurile exact așa cum le-a interpretat interpretul. Aceste forme de transcriere sunt de fapt destul de rare, deoarece unele dintre spectacolele maeștrilor de jazz sunt la un nivel de abilitate de interpretare care este mult peste ceea ce pot face alți interpreți și pentru că este dificil pentru transcritor să audă fiecare notă perfect.
A doua categorie de transcriere de jazz este transcrierea liberă. Acest tip de transcriere mai precis este descris ca aranjare. Transcritorul efectuează ajustări la orice a fost redat. De exemplu, el ar putea modifica tonurile cu o octavă pentru a se potrivi cu gama unui instrument diferit de originalul. De asemenea, poate simplifica ritmurile complexe sau, în unele cazuri, poate adăuga material complet nou, astfel încât linia dintre compoziție și aranjare să nu fie clară.
Oamenii fac de obicei transcripții de jazz pentru a păstra și recrea improvizațiile de jazz. De obicei, improvizațiile transcrise se bazează pe performanța unui jucător, dar din cauza naturii jazz-ului, unele transcrieri implică notarea colaborărilor mai multor muzicieni de jazz care au improvizat pe baza progresiilor standard de acorduri de jazz. Indiferent de complexitatea transcripțiilor de jazz, transcripțiile îi ajută pe alții să înțeleagă mai bine aspectele teoretice ale jazz-ului. De asemenea, le permite altor interpreți să imite maeștrii de jazz și să-și îmbunătățească interpretarea.
Trancrierile de jazz necesită abilități muzicale specifice de la transcriptor. Deoarece transcritorul are doar sunet cu care să lucreze, el trebuie să aibă fie înălțimea perfectă, abilitatea rară de a numi o notă automat și corect la auz, fie înălțimea relativă extrem de bună, capacitatea mai comună de a determina ce este o înălțime în raport cu un alt pas dat. De asemenea, transcritorul trebuie să posede un excelent simț al ritmului intern, care îi permite transcritorului să determine cât de lungă ar trebui să fie fiecare notă sau repaus în notație și cum să organizeze piesa în termeni de metru și măsură. Chiar și cu aceste abilități, unui transcriptor bun poate dura zile sau chiar săptămâni pentru a diseca și a nota improvizații de jazz extrem de complexe.