Personificarea în poezie este procesul de conferire a trăsăturilor sau caracteristicilor umane unui obiect sau unei idei non-umane. Forma de poezie implică, în general, utilizarea limbajului figurat – adică cuvinte și fraze cu un alt sens decât definiția standard – pentru a transmite o idee sau o emoție. Utilizarea personificării în poezii ajută cititorul să dezvolte o conexiune între un obiect sau o idee îndepărtată și să simtă empatie sau simpatie pentru ideea sau obiectul respectiv. Poeții folosesc adesea personificarea pentru a ajuta cititorul să se relaționeze cu conceptul prezentat și pentru a oferi o înțelegere mai completă a unui concept dificil de înțeles.
Un exemplu de personificare poate implica oferirea de trăsături umane unui copac, care este neînsuflețit. Această personificare în poezie poate citi cam așa:
„Arborele vieții ne poate zâmbi tuturor.”
Această linie este scrisă în pentametru iambic, care este un tip de metru liric foarte frecvent utilizat în poezie. Majoritatea poeziei, de fapt, sunt scrise într-o formă de metru și adesea cu rimă, deși unele poezii nu sunt limitate de aceste tehnici. În exemplul de mai sus, personificarea în poezie este folosită dând copacului o trăsătură umană: copacul zâmbește. În realitate, desigur, un copac nu poate zâmbi pentru că nu are buze sau gură, dar în acest caz, copacul poate zâmbi în sens figurat: poate crea fericire sau cel puțin viață în toate lucrurile, conform acestei linii. .
Personificarea în poezie poate fi atribuită și unor concepte mai eterice sau intangibile. Un exemplu ar putea fi următorul:
„Frica mi-a întins mâna și mi-a atins inima.”
Încă o dată, această linie de poezie are un metru specific și conține un exemplu de personificare: conceptul intangibil al fricii este întinderea și atingerea, ceea ce nu poate face pentru că nu are formă fizică. Frica primește trăsături și caracteristici umane pentru a realiza o anumită conexiune emoțională cu cititorul, mai degrabă decât pentru a propulsa un complot adevărat cu personaje și acțiuni reale.
Uneori, un poet folosește personificarea, astfel încât naratorul sau vorbitorul să se poată adresa direct unui obiect sau concept neînsuflețit și să primească un răspuns ca răspuns. Un poet poate, de exemplu, să se adreseze în mod direct cerurilor de deasupra, iar în poem, cerurile pot răspunde cu o voce plină de zgomot. Acest lucru este, desigur, imposibil, deoarece cerurile de sus nu au deloc voce, dar în poem, poetului i se permite acum să abordeze conceptul de cer, Dumnezeu sau o putere superioară.