În sensul cel mai larg, sintagma „lucrător străin” se aplică oricărei persoane care lucrează sau are o carieră într-o țară în care nu este cetățean. Există de obicei două tipuri de lucrători străini: muncitori calificați și lucrători migranți. Muncitorii calificați sunt cei care se integrează în societatea străină ca profesioniști. Pot fi medici, avocați și oameni de afaceri care au avut succes trăind și lucrând în străinătate, dar care își păstrează cetățenia de naștere. Muncitorii migranți sau muncitori oaspeți, în schimb, sunt cei care intră într-o țară, fie sezonier, fie pe termen scurt, în căutarea de muncă în meserii: muncă în fermă, personal de bucătărie și ospitalitate printre ei.
Diferite țări acordă conotații diferite denumirii „lucrător străin”. „Convenția Națiunilor Unite privind protecția drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și a membrilor familiilor acestora” stipulează că „lucrător străin” și „lucrător migrant” sunt sinonime și merită aceleași drepturi și protecții legale. Cu toate acestea, nu toate țările au ratificat convenția. În cele mai multe locuri, există o distincție între lucrătorii străini care sunt percepuți că intră în țară pentru a adăuga valoare intelectuală și cei care sunt percepuți că intră doar pentru a trimite bani acasă.
Lucrătorii străini care doresc să urmeze o carieră în străinătate pot deseori să solicite, în conformitate cu legislația în vigoare în materie de imigrație, să fie clasificați drept rezidenți permanenți. Rezidenții permanenți au multe dintre drepturile cetățenilor și sunt de obicei considerați a fi contribuitori valoroși la societate. Chiar și lucrătorii străini nepermanenți poartă drepturi în anumite circumstanțe. Companiile cu birouri globale își vor amesteca uneori personalul temporar, de exemplu, desemnând directori dintr-un birou național pentru a supraveghea operațiunile din altul. În acest tip de situații, directorului în vizită i se acordă, de obicei, o viză de muncă pentru ședere prelungită, ale cărei termeni și condiții sunt stabilite de legislația națională.
Nici Statele Unite, nici Regatul Unit nu au aderat la convenția ONU privind lucrătorii migranți. În aceste țări și în alte țări, există de obicei o distincție între un muncitor străin calificat și așa-numitul muncitor migrant „necalificat”. Lucrătorii migranți, numiți uneori și lucrători invitați, sunt străini care intră de obicei într-o societate la treptele de jos. Sunt muncitori la fermă, ajutoare la restaurant și servitoare de hotel; ei caută orice muncă disponibilă, nu doar muncă în sectorul lor de expertiză.
În special pentru muncitorii agricoli, munca este adesea sezonieră, iar muncitorii călătoresc de obicei dintr-un loc în altul, urmând locuri de muncă. În timp ce un muncitor străin care intră de dragul unei cariere este probabil să-și aducă familia, să dețină pământ și să participe la societate, un muncitor străin care este muncitor este adesea izolat în străinătate, nu are un venit fix și, mai des decât nu trimite aproape toți banii pe care îi câștigă înapoi acasă. Lucrătorii migranți nu sunt de obicei eligibili pentru rezidența permanentă și, uneori, nu li se permite legal să se afle într-o țară străină.
Cu toate acestea, munca lucrătorului străin migrant este adesea văzută ca fiind esențială. În țările care se confruntă cu o lipsă de forță de muncă pentru multe sarcini de bază, lucrătorii migranți prestează servicii care sunt necesare, dar care altfel ar fi lăsate nerealizate. Țări precum Statele Unite și Canada oferă stimulente limitate pentru a păstra serviciile lucrătorilor străini migranți temporari. În Uniunea Europeană, libertatea de circulație între țările membre permite migrația umană peste granițe pentru orice fel de muncă, temporară sau permanentă.